8. BISERICUȚA

CULTURA TRADIȚIONALA CA TEMEI AL UNIRII

A. FACEREA LUMII:

Așa trebuie să fi fost, cum spun colindele, că Dumnezeu s-a gândit la om, când a făcut lumea și întâi i-a împodobit-o, amestecând insesizabil, fără contur trasat, frumusețea pe care chiar el a ales-o, cu folosința acestei frumuseți pentru cel ce urma a fi după chipul și asemănarea sa:

„Dumnezeu dintru-nceputu/ Și când lumea o făcutu,/ Cerul el l-o ridicatu/ Pe patru stâlpi de argintu,/ Și frumos l-o-mpodobitu,/ Tot cu stele mănănțăle/ Și luceferi printre ele,/ Și-o pus luna cu lumina/ Și soarele cu căldura,/ Soarele cu razele…”

Dar nu s-a îndepărtat iremediabil, ci i-a lăsat omului posibiltatea de ajunge la el, la fața sa, față către față, adică, prin calea universală a arborelui ceresc:

„Sus în vârful muntelui / crește bradul brazilor./ de mare și de-nfoiat/ tot cerul la îmbrădat,/ soarele în cetini,/ luna între ramuri,/ mii și mii de stele,/ între rămurele” „Sus la munte ce-mi vedere?/ leru-i Doamne,/ îmi vedere-ncetinat,/ brad cu stele încărcat,/ brad cu neguri îmbrăcat;/ și în vârfu-i ce-mi vedere?/ cerul leagăn de mătase ,/ dar în leagăn cine-mi șade?/ șade luna sfântă/ și cu bradul precuvântă!”

1.Troiță ca pom al Raiului, cu cele două păsărele, în localitatea Podirei, Județul Bistrița Năsăud.
1. Troiță ca pom al Raiului, cu cele două păsărele, în localitatea Podirei, Județul Bistrița Năsăud.
2. ROGOZ CRUCE PE CASA POM AL RAIULUI
2. ROGOZ CRUCE PE CASA POM AL RAIULUI
3.Troiță ca pom al Raiului, cu cele două păsărele, lângă localitatea Stoiceni, Județul Maramureș.
3. Troiță ca pom al Raiului, cu cele două păsărele, lângă localitatea Stoiceni, Județul Maramureș.
4.Cruce pe acoperiș de fântână ca pom al Raiului, cu cele două păsărele, în localitatea Rohia, Județul Maramureș.
4. Cruce pe acoperiș de fântână ca pom al Raiului, cu cele două păsărele, în localitatea Rohia, Județul Maramureș.
5.Pomul Raiului pe un pieptar femeiesc de Lăpuș, Județul Maramureș.
5. Pomul Raiului pe un pieptar femeiesc de Lăpuș, Județul Maramureș.
6.Detaliu cu cele două păsărele în pomul Raiului pe un pieptar femeiesc de Lăpuș, Județul Maramureș.
6. Detaliu cu cele două păsărele în pomul Raiului pe un pieptar femeiesc de Lăpuș, Județul Maramureș.

 

B. ARMONIZAREA COSMOSULUI

 

Divinitatea și-a trimis apoi mesagerii neștiuți, nearătați la chip, să armonizeze creația pentru ca omului să-i fie la indemână să o-nțeleagă și să se înțeleagă pe sine ca parte a armoniei universale, astfel încât să deprindă Principiul: ce e sus e și jos, căci precum în cer, așa și pe pământ:

„Mândru-și cânt-un cerb în codru,/ Mândru-și cântă de nu-i modru,/ Și-așa cântă de cu jele/ de gândești că lumea piere./ Vânătoru l-o aflatu,/ După cerb o alergatu,/ Și-o aflat cerbu culcatu,/ Lâng-o cetină de bradu:/- Stai fârtat, nu mâ-npușcare,/ Că io nu-s cine gândeștiu,/ Io-s vătafu floriloru,/ Voinicu Voiniciloru/ – Io-s Ionu-Sânt-Ionu/ Mama me m-o blestematu,/ Să fiu fiară de pădure,/ Nouă ai și nouă zile/ Și pe mine m-o mânatu,/ Ca să măsur eu pământu,/ Pământu cu umbletu,/ Și ceriu cu cugetu./ Dac-acele plinile-oi,/ Jos în țară duce-m-oi,/ Biserici deschide-oi,/ Slujbe mândre face-oi./ Nouă ai când s-o-mplinitu,/ din codru-afar-am ieșitu”,

iar uneori chiar divinitatea, sub chipul creștin al Maicii Domnului, poate fi însăși obiect al confuziei, fiind surprinsă în codru:

Păsărică albă-n piept,/ Tinsăi arcu’ s-o săjet,/ Și când vrui a săgeta,/ Ea din grai așa grăia:/ – Eu nu sunt ce-ți pare țâie,/ Că eu sunt Sfânta Marie.”

 

C. RAIUL PE PAMÂNT

 

Chiar și aici, jos, pe pământ, omul tot în Rai trăia, și n-a evitat să-l descrie întocmai în hălăduirea sa prin lume:

„Dălbuț păcurariu/ Mirelui tinerelu!/ Mi s-o lăudat,/ Că el că mi-și d-are,/ Câte flori pe munte,/ Atâtea oi de frunte,/ Câți luceferei,/ Atâția berbecei,/ Câte stelușele,/ Atâtea mielușele./ Da unde le-o vărat?/  Din d-ostrov de mare,/D-unde iarba-mi crește,/ În patru să-mpletește,/ Nimeni n-o cosește;/ D-unde lemnu crește,/ Jos îmi putrezește,/ Nimeni nu-l cioplește.// Peste munți mărunți,/ Cu brazii cărunți,/ Peste munți mai mari,/ Și cu brazi mai rari,/ Unde apa pică,/ Pietrele despică,/ Unde apa cură,/ nime n-o tulbură,/ Unde iarba crește,/ Nime n-o-ncâlcește

 

 

D. LUMEA DE PE PĂMÂNT AMESTECATĂ CU CEA DIN CER

Și viața era frumoasă, căci cerul și pământul fiind aidoma, doar că invers, oglindindu-se unul într-altul, erau împletite ca firul de mărțișor, amestecându-se deseori, astfel că, în timp ce Dumnezeu își păștea turma pe pământ, pe treptele spre cer:

„Pă treptele ceriuluiu,/ Florile-s dalbe, flori de măr,/ Mere Dumnezeu la oi/ Trâmbițîn’ și fluierându:/ Dragele moșului oiu,/ Vinde-v-o moșul pe voiu./ – Ba, moșule, nu ne vinde,/ Că și noi ți-om prinde bine;/ Lasă-ne pân’ la Ispasu/ C-om aduce-un drob de cașu;/ Lasă-ne pân’ la Păscuță/ C-om aduce și-o mieluță”,  

Ion Voinicu și le păștea pe ale sale în cer:

„(…) dar și un le paște? (Ion voinicu, cel colindat, n.n.)/ Pă cer, pă pământu./ Dar și un li-adapă?/ ‘N cel noreț de ploaie./ Dar și un le-nchide?/ În cel cearcăn de lună.

Când fuse la-nturnătoare/ Coborâ-va Dumnezeu/ Pe izvorul albinelor,/ Pe mirosul florilor,/ Prin fumul tămâilor,/ Prin zgomotul sfinților,/ Prin para făcliilor/ Să-mi vază livezi de-s verzi/ Să-mi cerce poame de-s dulci,/ Să-mi guste fântâni de reci,/ Să-mi cerce grâne de coapte”

„În capu’ pământului/ Este-o rece fântâniță./ Da’ Dumnezeu ca și-un sfânt/ S-a coborât pe pământ,/Apă rece a beut,/ Măr roșu’ a mâncat,/ La grâie roade le-o dat./ Tot prin grâu,/ Până-n brâu,/ Prin săcări,/ Pân’ susuori,/ Prin ovese,/ Cel mai dese,/ Prin alace/ Acum se face”.

„Maica Domnului pleca, când pleca câmpii înveselea, codrul înverzea și florile înflorea, Maica Domnului atunci pleca, lacrămile îi curgea, cu mâna stângă le lua și pe câmp le zvârlea, tot grâu verde se făcea, cu mâna dreaptă de lua, tot mir se făcea (…)”.

Jocurile erau cu rostul lor, și erau un răspuns dat lumii, o intenție manifestă de pliere pe armonia cosmică:

 „La roșu la răsărit,/ Iana-i, dana-i, dana-i, dana-i, dana-inda/ Mândru joacă-omn domn voinic/ da nu joacă cum să joace,/ Cătă soare să întoarce,/ Cătă soare, cum răsare,/ Cătă lună, când lumină,/ Cătă stele, când ies ele”.

„Lună, lună/ Gărgăună/ Ce-nserezi în toate serile/ Nu vezi cum șede Domnul pe pat/ Și mănâncă pâne de furat/ Și se roagă rugului/ Și se-nchină cucului/ Cere cal de călărie/ Să purceadă la domnie/ C-a auzit/ C-a făcut/ Sora sa trei fețe/ Logofețe: Una o pierit/ Una o murit/ Una pe munți o fugit/ Munții s-o cutremurat/ Pietrile s-o despicat/ În rai o alergat/ raiul s-o deschis/ maica Precista o în vis/ Dumnezeu o râs”.

Și, fiind atât de frumoase și de împletite, lucrurile, în general, erau simple.

„Doamne, ţine pe taica şi pe maica. Doamne, ţine vitele. Doamne, ajută-mi să nu mă fac de râs în sat”!

7. CRUCI ȘI TRICOLOR
7. CRUCI ȘI TRICOLOR

 

E.VEGETAȚIA ȘI ANIMALELE

Universurile erau repetitive și lumile concentrice, fiecare om având  repartizate de la începuturi trei alter-ego-uri: un animal (deseori urs!), un arbore (cel mai adesea brad!) și o stea, urmându-l în cădere. Soarta li se împletea pănă la contopire și identitate. Căci:

Anumiţi copaci îşi scot rădăcinile din pământ şi merg la biserică la sărbătoarea Sfântului  Ion sau iau parte la înmormântarea Sfintei Maria. La începutul lumii copacii veneau singuri la casele oamenilor până când o femeie a pretins unui copac s-o ducă acasă. De atunci, copacii nu mai vin singuri, ci trebuie să fie transportaţi, cu trudă, de oameni şi animale”.

ȘI tot așa, era lucru știut că:

„Lemnele pe care le-ai ars ziua, își pun noaptea frunzele lor pe fereastră.”

„Omule, pomule : Omule, pomule/ Nu te milui,/ nu te jelui,/ Bucură-te, bucură/ Că rădăcina ta/ Murind în pământ/ A prins în cer/ Și lutul tău s-a încurat/ De unde-a venit,/ În vis liniștit./  Bucurați-vă, bucurați/ Și voi ceilalți,/ Oamenilor-pomilor,/ Femei și bărbați,/ Beți și mâncați,/ Cântați și jucați/ Că (Ion) nu a răpus,/ E numai dus,/ E numai întors/ În lumea ce-o fos’…”

La fântâna pădurii/ Și-adapă badea boii./ Nu-i adapă de setoși,/ Îi adapă că-s frumoși!”; „Boii nu rag după fân,/ Ci ei rag după stăpân,/ Boii nu rag cî li-i foami,/ Ii rag cî stăpânu moari

„ Cam ’năintea ’cestor curțu,/ Doamne, ler, Domnului Doamne,/ Cam ’năintea ’cestor curțu,/ Joac’o ceață negureață./ Doamne, ler, Domnului Doamne/ Ceața joac’-apostolește,/ ’Postolește și se-ntreabă:/ A cui sunt aceste curțu/ Așa ’nalte și-npolate?/ Cu postav acoperite,/ Pe dinluntru’ zugrăvite,/ La ferești îs uiejâte,/ Și la uși îs mărgărite./ – ’S-a unui luceferelu/ Ce ’mi șede-n codru verde;/ Șede-n crucea bradului,/ Sub poala molidului,/ Și-mi iese cu razălere/ Și-mi umblă cu soarelere./ Și te gazdo, veselește”.

 

F. VÂRSTELE FEMEII ȘI BĂRBATUL CARE O SCOATE DIN PIATRĂ

 

Vârstele femii aveau rosturi bine stabilite și erau trei, fiecare cu șezătoarea ei specifică, și de inițiere specifică: fată mare, nevastă și bătrână, sau „iertată de Dumnezeu”:

Plecat-or în zoriu /Trei fete suroriu, /Dai, Domnului Doamne,/ Trei fete suroriu./ Dusu-s-or s-or dusu,/ Dusu-s-or s-or dusu,/ Tot pe Cerna-n susu,/ Dai, Domnului Doamne,/ Tot pe Cerna-n susu./ Un domn căpitanu,/ Un domn căpitanu,/ Pe-un cal ardeleanu,/ Dai, Domnului Doamne,/ Pe-un cal ardeleanu. /Calul mi-l strânjere,/ La Cern-ajugere,/ La Cern-ajungere,/ Din gură grăiere: /- Tu nu mi-ai văzutu/  Trei fete suroriu/ Pornite din zoriu?/ – Ba, eu le-am văzutu,/ Dusu-s-or, s-or dusu,/ Sora cea mai mică/ Ea s-o dus, s-o dusu,/ Tot pe Cerna-n susu,/ E-n stâncă de piatră,/ Că ea-i goală toată;/ Î-i frică de soare,/ Că o ardeoare./ Sora cea mai mare/ S-o dus către mare,/ Sora cea mezină/ S-o dus în grădină./ Iar dom’ căpitanu/ Când își auzăre/ Calul mi-l strângere,/ La stâne-ajungere/ Din gură-i grăiere:/ Ieși, fată, din piatră,/ Să te văd o dată!/ Fata-i răspundere:/ – Ba, eu n-oi ieșire,/ Că sunt goală toată!/ Mi-i frică de soare/ Că mă arde tare./ Și noi ți-o-nchinămu,/ Dalba sănătate!”

Fata se apropia de vârsta măritișului atunci când era ca un măr copt, gata să cadă:

Măruț rămuratu,/ De mere-ncărcatu,/ Sfânt soared lucea,/ Merele-și cocea,/ Vântu clătinea,/ Merele pica,/ Boierii vine/ Și le culege/ Și le trimete/ Pă ușe de rai,/ La fată de crai./ Luna-n drum le-o stat,/ frumos i-o-ntrebat:/ – Ce v-ați căpătat?/ – Mere-am căpătat,/ De la Sfântu Soare,/ Cu mare rugare,/ N coate și-n jerunte,/ P-on vârvuț de munte./ Muntele s-o rupt,/ Noi am tăt trecut”.

Fata trebuia să se mărite atunci când îi venea timpul, când floarea era bună de rodit, aidoma florii grâului care rodise și trebuia secerat:

Mândra săceră la grâu,/ năframa-i arde la brâu;/ mândra săceră secară,/ năframa-i arde cu pară./ pă mănunchi, seceră dragă,/ eu săcer și badea leagă.//Dragu mi-i a săcera/ntr-o holdă cu badia,/ ieu să tai, iel a lega./ D-(h)ai bădiță, pune clăi./ ți-oi da ochișorii mei;/ hai, bădiță, strângem snopii,/ că ți-oi da gura și ochii,/ hai, bădiță, hai la noi,/ să ne iubim amândoi.”

Altfel, ea se ofilea și ieșea din lume:

„I-auzi mamă, câinii bat,/ Iarăși sunt străini în sat!/ Scoate mamă ce-ai în ladă, poate-or veni să mă vadă!/ Scoate cerga cea de lână,/ Poate m-or lua de mână!/ Că m-am uitat în fântână/ Și-am văzut că sunt bătrână!

 

 

Dar pentru acest cel mai important eveniment din viața fetei și a feciorului,trebuia ca ei să fie inițiați!

 

G. INIȚIEREA

 

Inițierea fetelor de măritat se făcea în șezătoare unde se deprindeau, și prin multe texte cântate, învățăturile celor mai în vârstă, din șezătorile de neveste, în general, dar și de bătrâne. Printre primele cântece era cel despre nunta exemplar-imposibila, a Soarelui cu sora sa, Luna:

Luna/ În mare sări, / și din grai grăi: / – Când eu voi sfinți, / tu vei răsări; / când tu vei sfinți, /eu voi răsări. /Ne vom mai privi, / făr de-mbrățișare, fără sărutare… /Soarele-o căuta, / dar n-o mai afla. / Și el că s-a dus, / tot către apus, / și de supărat, / în nori s-a băgat. / Luna când ieșea/ și mi s-arăta, / în capăt de mare, / tot spre înălțare, / și când se suia, / lună se făcea, / mândru strălucind, / noaptea răsfirând. / Când zori revărsa, / luna se culca, / soarele ieșea, roua o sugea, /Unul s-arăta, / altul s-ascundea, / deși se priveau, / tot nu se-ntâlneau /de-a se-mbrățișa, /de-a se săruta.”

Această vărstă, descriind poate cea mai frumopasă perioadă din viața tinerilor, le era prezentată ca scurtă, de neîntors, spre a se deprinde, spre a nu spune că n-au știut:

Busuioc cu flori,/ Liorați feciori/ Până mâine-n zori;/ Că de mâine-n zori/ Fi-veți mergători./ Busuioc cu pene/ Liorați fetele/ Până mâne-n stele;/ Că de mâne-n stele/ Fi-veți mărgățele!

Feciorii își făceau inițierea cel mai adesea la stână, după modele vechi de ritualuri însoțite de folclor de sorginte uneori identificabilă ca ținând de Paleoliticul superior.

Doi boieri bătrânii, / Doi boieri bătrânii, / Hai, ziori de ziuă,/ Ei că și-o avut/ Nouă fiișori./ Hai, ziori de ziuă./Și-au fost tot feciori./ Până i-au crescut,/ Țâță nu le-o dat,/ Făr i-o blestămat,/ Ca ei să se facă,/ Din nouă feciori/ Nouă cerbișori./ Crăciunu-a venit/ Și ei i-o chemat:/ – Haideți, fii, acasă/ Că azi îi Ajunu’/ Și mâine-i Crăciunu’!/ Dar ei au răspuns:/ Duceți-vă-acasă,/ Să vă fie haznă./ Că buze de cerb,/ În pahar nu-nchep./ Și coarne de cerbi,/ Pe ușă nu-nchep,/ Să-ți fie cu sănătate!

„ (…) Și-un cerbuț murguț,/ spata-i cu tri coastă.,/ De-ai face-ai mai face,/din carnea d-a lui,/ curte-ai ridicare./ De-ai face-ai mai face,/din coarnile lui,/ curte-ai d-încornare./ De-ai face-ai mai face,/din coastele lui/ curte-ai lățuire./ De-ai face-ai mai face,/din pelea d-a lui, curte-ai șindrilire./ De-ai face-ai mai face,/din sângele lui,/ curte-ai zugrăvire./ De-ai face-ai mai face,/ din pieptu d-a lui/ masa cest domn bunu./ De-ai face-ai mai face,/din copita lui,/ tiere rotate./. Ele bine-ar stare,/ n casa dumneatale./ De-ai face-ai mai face,/din pintinii lui,/ păhare de-argintu./ Ele bine-ar stare/ pe masa cest domn bunu (…).”

Fetele își desăvârșeau inițierea în șezători, cu ritualuri vechi însoțite de un folclor cu origini susceptibil a fi plasate la începutul Neoliticului, cel puțin:

Buie-și marea cât de mare,/ Hoi, Lenuță, molin verde,/ Da’ pe mare ce mi-ș buie?/ Da’pe mare ce mi-ș buie?/ Hoi, Lenuță, molin verde,/ Mi-ș buie un legăneoru,/ Legănel de păltinoriu,/ Da’ în leagăn cine-mi șede?/ Șede-o fată de-mpăratu./ Da’ de lucru ce-ai lucrare?/ Nu știu coase ori descoase,/ Nu știu coase-or bumbăcește,/ O-mpletește-un brâu șerpește,/ Ori cântă alințiloru,/ De doru’ părințiuloru,/ De doruțu’ frațiloru,/ Și te, fiică, veselește!

Mă luai, luai,/ Cu săcirea-n brâu,/ La holdă de grâu/ Și tăiei, tăiei,/ Și-m aflai, aflai/ O floare de rai/ Și floricica,/ Prinse-a trâmbița/ Nime n-o aude,/ Nime nu o vede/ Picurari, din munte, / Cu oile multe/ El o strânsă-n brață/ Și-o sărută-n față/ -Fuji,voinic, de-aci! / Ca vini mama,/ N-am gătat holda./ -Spune-i la mă-ta/ Că te-o lovit doru, / Dor, cu.junghiuri grele,/ Moarte fără vrere./ Mă-sa sâ luară,/ Cu nouă ulcele/ După lecurele./ -Hoi, mamă, nu mere!/ Că apile-s late,/ Satile-s departe/ Popă-n sat nu este/ Moartea mă păzește/ Știu eu ce mi-i leacu’/ Popa și diacu’/ Voinicu’, săracu’.”

Apoi atât fetele cât și feciorii erau introduși în horă și nunta putea fi oricând făcută, la aflarea ursitului:

Jocați, măi, pe Mărie,/ N-așteptați să zâcă ie;/ Când s-a prinde-a zâce ie,/ Doamnele-atunci or șide,/ Nici a be, nici a plăte,/ Nici s-a prind mâț de ie./ Hoi, numai, numai nu,/ o sărut-apoi te du./ Bate-o dracii hidide,/ mândru zâce-o coardă-n ie!”

 

H. PREGĂTIREA ZESTREI

Zestrea era pregătită chiar de fată, ajutată de mamă, care era chemată, atunci când fata era nerăbdătoare, să-i spună că nu a venit încă timpul:

„Colo-n jos,/ Colo-n jos în vale,/ La o casă, la o casă mare,/ Cu fereștile spre soare/ și cu ușa la răcoare/ unde facu-și șezătoare/ Din nouă fete-fecioare,/ Toate torc. toate depănează,/ Numai una plânge și oftează./ -Fata mamii, da tu de ce plângi?/ -Da cum focul să nu plând?/ Că m-o cerut fecior de crai,/ N-ai vrut maică să mă dai!/ -Fata mamii, la împărăție,/ Da trebuie avuție!/ La-mpărat, trebe cal gătat,/ La-mpărăteasă, rochie de mătasă,/ Și la nouă frați,/ Nouă cai gătați,/ La nouă cumnate,/ Nouă potilate,/ La nouă surori,/ Nouă cingători.

Uneori, aveau noroc și se iubeau:

Foaie verde-a bobului,/ Măi bădiță de pe grui,/ Dragostea mea pentru tine/ Arde macii pe coline/ Geaba cade ploaie grea,/ Macii nu mi i-a stingea!/ Geaba bate vântul vânt,/ Macii nu se sting nicicând!

 

Câte-odată, fata era săracă și – legată la ochi cum era – viața ținea seama de asta:

Pe la noi pă sub perete/ Rău se ceartă două fete!/ Unai mândră și săracă,/ alta-i hâdă și bogată./ Cea bogată-așa zicea:/- Pe mine badea mă ia!/ Că-mi dă tata patru boi,/ Și-o turmă mare de oi/ Și mama mi-a da o vacă/ Și-o holdă nesăcerată!/ Holda a umpled holdacu,/ Mândră, tu, ti-i duce dracu!/ Cea săracă-așa zicea:/ – Pe mine badea mă ia!/ Nu dă badea ochii mei/ Pe tuspatru boi ai tăi!/ Nu dă badea gura mea/ Nici pă toată holda ta!/ Du-te bade și pețea/ Pe-unde duda grea vindea/ Și nevasta frumușea!/ Când a fi albă la față,/ Noaptea, să nu-ți fie greață,/ Să dormi cu securea-n brață!”

 

I. CĂUTAREA URSITULUI; AFLAREA LUI

 

Cânepa și grâul erau plantele sfinte. Fiind date femeii spre a oficia cu ele, aceste plante o ajutau în toate. O ajutau să fie iubită și plăcută, o ajutau să-și găseasca ursitul.

 

 

Dar acesta nu era întotdeauna cel iubit! Bun sau rău, iubit sau nu, ursitul era dorit, pentru că fata trebuia să facă în viața aceasta copii ca nevastă cu bărbat, spre a și-o câștiga pe cea de dincolo, altfel nu se putea! Fetele mari făceau vrăji pe brăcirile descinse, de ghicit, de găsit și de adus ursitul. Se rugau la hotarele timpului:

Sân-Văsâiu, Văsâiu,/ Unde te-a găsii-u,/ La Vadul Bogat/ Dă-mi, Doamne, bărbat./ Să mă culc în pat,/ Să fac un fecior,/ Să-l cheme Ion,/ Să fac o fetiță,/ S-o cheme Măriță

Apoi descântau și vrăjeau, acasă, fiecare pentru ea, necruțătoare:

Brâu, brâușor!/ Fă-te șerpușor,/ Fă-te laur, balaur,/ Cu solzii de aur./ Și cum te-oi încinge/ Tu mi te descinge,/ Și mergi după ursitul meu/ Cel lăsat de Dumnezeu/ La o casă și la două,/ Până-i ajunge la nouă./ Dacă nu-l vei întâlni,/ Dacă nu mi-l vei găsi,/ Să te duci l-a noua țară/ Și mi-l adă/ în ia seară,/ Și mi-l adă fără sine/ Și fără leac de rușine./ Nu-i da a trăi,/ Nu-i da a grăi/ Cu văduve grase,/ Cu fete frumoase,/ Cu părinți în casă,./ De-i pe pat/ Dă-l sub pat./ De-i la masă,/ Dă-l sub masă./ De-i pe laiță,/ Dă-l sub laiță./ Unde i-s picioarele/ Pune-i capuI, iar unde-i capul/ Pune-i/ picioarele./ Sa n-aibă stare/ Și-alinare,/ Cum n-a avut/ Maică-sa când l-a născut,/ Cu sudori de moarte/ Cu poalele încruntate,/ Cu sudori pe frunte/ Cu vinele toate ude…/ Cum s-a zbuciumat/ Maică-sa/ Pân’ ce l-a născut,/ Așa să se zbuciume și el/ Pân’ ce n-a veni la mine./ Iar la mine dac-a veni,/ Eu cu dânsul când voi grăi/ Ca și cu mir l-oi mirui,/ La dânsul când voi căta,/ Cu busuioc l-oi sufla,/ Si cu dânsul când voi râde,/ Să-i pară/ Că eu galbeni i-aș întinde!”,

și, toate pentru toate în șezătoare, atunci când nu veneau feciori!  Întâi deschideau șezătoarea cu descrierea momentului, un cântec care avea rostul său specific și general!

 

„Șezătoarea ni-i deplin/ Fete-avem, feciori nu vin,/ Cî feciorii ni s-o dus/ La șezătoarea din sus./ Acolo-i casa de bârne/ Și sunt fete mai bătrâne,/ La noi casa-i de nuiele/ Și fetele tinerele./ Da nici noi nu ne-om lăsa/ Sita din cui om lua/ Și tortul l-om depăna/ Și feciorii i-om chema;/ Sâta pe jos noi om da/ Și feciori om aduna”.

 

După aceasta se duceau șapte fete la râu și luau apă cu gura. Apoi se întorceau și înconjurau de trei ori masa. Două fete luau cărbunii din sobă, îi băteau unii de alții să vie feciorii și ziceau, cu necruțare, poruncitoare și amenințătoare:

„Ficiori, ficiori, / Din nouă șezători,/ să n-aveț stare/ Și așezare/ Pe cum n-are apa-n vale/ Pân la noi în șezătoare,/ În Gropi!/ La noi să vă opriț/ Și cu noi să vă iubiț!/ Să vie cu cioarecii-n mână/ Suduind de lună!/ Să vie cu cioarecii-n-dinț/ suduind de sfinț!/ Să vie cu izmenele după cap/ Suduind de dumicat/ De n-or vini,/ I-or stropși,/ De n-or pleca,/ I-or răgânva”.

Practic, ursitul, prada, nu mai avea nici o șansă de scăpare în fața acestor fecioare artemide, fetele fiind temute pentru vrăjile învățate în șezători de la bătrânele meștere, știutoare a tuturor rosturilor și rânduielilor, iar dacă îl bănuiau de ceva pe flăcău, aveau aliați puternici și mijloace infailibele de a afla tot:

Sus îi luna și nu vede/ Badea meu la cine șede!/(…)/ Lună, lună, de-ai fi bună,/ Mai ține-mi loc și de mumă/ (…)/ Spune-mi lună-adevărat/ Dacă l-ai mai văzut prin sat,/ Spune-mi, lună, ca o mumă,/ Că ți-oi împleti cunună/ Și ție, și stelelor,/ Că după bădița mor!” ,

și dacă „netotul” ar fi îndrăznit să le supere, întăi îi comunicau poziția delicată în care se pusese singur, poziție care reclama o plată imediată:

Vină bade-n șezătoare/ Că inima rău mă doare,/ Că tot torcând la fuior/ Mă usuc de al tău dor./ Să vii sara pă lună/ Să mă stâmperi la inimă;/ Să vii sara pin ogor,/ Ca să-mi stâmperi al meu dor./ Bădiță de nu-i veni/ Te-oi blestema și-oi muri./ Steaua cea de lângă lună/ Și credința mea cea bună,/ Amândouă să te bată,/ C-ai mințit ce-ai zis odată,/ Bade!”,

apoi urma vraja de pedepsire a ursitului :

„Izmă verde, mirositoare,/ Fată mare în uitare,/ Voinicel căzut în rele/ Şi pe deal şi pe vâlcele,/ Să te ardă focul viu/ Să trăieşti în sat pustiu./ Izmă, izmă, izmă verde/ Bate-l Doamne şi îl pierde/ De dorul mândruţii lui/ Fir-ar al pustiului”.

După toate acestea, încolțit, ursitul nu se mai putea ascunde, era aflat:

Zâs-o fată cătră june:/ – Să vie-a peți ’ntr-o lune,/ Lin vântule, lin, vântule linu-i lin,/ Cu cai albi și haine bune,/ Cu cai albi și haine bune!/ Lin vântule, lin, vântule linu-i lin,/ Da să nu vie prin lunci,/ Prin lunci drumurile-s lungi./ Să nu vie nici pe dealu,/ Dealu-i ’nalt și ’neguratu,/ Să nu vie nici prin munți,/ Munții-s ’nalți și spulberați/ Da’ să vie tăt pe linu,/ Tăt pe lin prin cer seninu,/ C-o mână ținând de lună,/ Cu alta-mpletind cunună,/ Cunună din cer culeasă/ Să i-o ducă la mireasă!

 

„Noi ți-am venitu/ Dalbă-i fecioriță!/ -Șî dac-ați venitu,/ Mirel tânărelu,/ Ce mi-ați adusu?/ -Noi ți-am adus/ Furchiță-mpestriță,/ Fusuț văruit/ Cu prisnăr de lut,/ Chișchineu pistriț./ -Și dac-ați adus,/ ce mi de-acoleare?/ Șâ eu ț-am vrâstat/ Lunca Jiului/ În coama murgului!”

 

J. NUNTA PĂRINȚILOR

 

„Ieși măicuță pân-afară/ Și pune proptea la soare,/ Să fie ziua mai mare,/ Sa mai șed cu dumitale!”

 

Cântec straniu de nuntă:

„Legăna-s-ar,/ Clătina-s-ar,/ Legăna-s-ar brazii-n munți,/ Să se roage vântului,/ Vântului,/ Pământului,/ Să le cruțe vârvurile,/Vârvurile,/ Ramurile,/Și să-i bată la tulpină/ Și mai jos, la rădăcină,/ Să mi-i scoată din pământ,/ Din pământ, din negru lut,/ La pământ să mi-i oboare,/ Să mi-i treacă prin ovăs,/ Și să-i scoată-n jos la șes,/ Să mi-i facă trei pătrare,/ Să-i despice-n mici bucăți,/ Să-i împartă în trei părți/ Și să-i ducă la trei târguri,/ La trei târguri,/ La trei meșteri,/ Ca să-i facă săhănele,/ Săhănele,/ Păhărele,/De cinstit, de ospătat,/ Mirelui de închinat;/ De cinstit părinților,/ De-nchinat nănașilor,/ Nașilor,/ Nuntașilor,/ Tuturor slujbașilor/ Și nouă vătajilor.”

8. BISERICUȚA
8. BISERICUȚA

La nuntă se transmiteau, ca un rezumat, ultimele povețe, ultimele „instrucțiuni de utilizare” a noii vieți, pentru care se pregătiseră, ajutați de întreaga comunitate, atâta timp! Nu era nimeni mințit!

 

„Mireasă, mândră ți-i fața,/ Nu știu cum ți-a fi viața!/ Mireasă, mândru ți-i portul,/ Nu știu cu ți-a fi norocul!/ Mireasă de-amu-nainte/ Cărările ți-s oprite!/ Numai trei ți-s dezgrădite:/ La fântână, după apă,/ În grădină, după ceapă,/ Și la mă-ta, câteodată, / Când vei fi mai supărată!”//Leag-o, leag-o, legătoare,/ Că nu mai e fată mare,/ Leag-o, leag-o, și-i fă creastă,/ Că este nevastă!/ Până ieri cu fetele,/ Mâine cu nevestele, poimâine cu babele,/ Care fac sarmalele/ Și freacă cazanele!/  Plângeți ochi și lăcrimați,/ Că voi sunteți vinovați,/ Ce vedeți nu mai uitați,/ Și nu mai lăsați!/ Mireasă, nu-ți pară rău,/ Că vine mirele tău/ Să-ți lege fesul pe cap/ Cu băieruțu-ncărcat/ Cu bani de aur curat!/ Cu nănașă-n capul mesei,/ Ca să bem cinstea miresei,/ Păhăruțul mititel,/ Cu rachiu roșu-n el!/ Miresuță, nevăstuță,/ Bine-ți stă cu brobodiță!/ Ai grijă de casa ta,/ C-ai să crești copii în ea/ Cu bărbatu-alăturea!”

Și altele care, poate, doar la nuntă i se comunicau miresei, de către comunitatea femeilor:

„Ei hai și iară hai,/ Miresucă-ți dau un sfat,/ai grijă de-al tău bărbat/ Și de-a fi cu tine bun,/ Poartă-l numai la costum;/ de-a fi rău și blăstămat,/ Nu dormi cu el în pat/ C-asta-i boala la bărbat,/ Și-apoi lume, dorule!”

 

K. CASA

 

 „Din îndemnul Tatălui și cu ajutorul Fiului și săvârșirea Sfântului Duh, Meșter Pașcu de pe Sălaje se roagă ca să-l pomeniți în sfintele rugăciuni. Această casă au făcut Pop Gheorghe în anu Domnului 1775, a 2-a joi după Sfintele Florii”.

Rugăciune în finalul unui descântec:

„Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-n tus patru colțuri de casă,/ Maica Domnului la fereastră,/ Dumnezeu cu noi la masă!/ Amin”

 

 L. CREDINȚA

 

„O, Sfânt Soare, când răsai,/ În brațele Maicii Sfinte răsai,/  Cu nouăzeci și nouă de raze pe  pământ,/  Cu nouăzeci și nouă de raze sub pământ,/ Cu lumina luminezi și încălzești lumea și pământu,/ Și sui, până la prânz, și stai și te odihnești/ Și iarăși te orânduiești, până la amiază,/ Și stai și te odihnești,/ Și iarăși te orânduiești până la asfințât./ Dacă ai răsărit, te-ai roșit, te-ai ponosit!/ Maica Sfântă te-a așteptat,/ Cu lapte dulce te-a spălat,/ Cu fașă de aur te-a înfășat,/ Pe pernă de aur te-a culcat, Sfânt Soare a adormit!/ Maica Sfântă l-a trezit și l-a întrebat:/ O, Sfânt Soare luminat,/ Cine, ție, mi s-o aflat de s-o rugat?/ Spune-i, Sfânt Soare, că și noi ne-am aflat și ne-am rugat,/ Să-i dea Dumnezeu noroc și sănătate/ Și iertare de păcate, în veci, amin”.

 

M. AȘTEPTAREA COPILULUI

 

„Fiare, de când v-am alcătuit/ Nu ați făcut nici o muncă;/ Acum vă dau o muncă anume/ de-a merge să căutați,/ de-a săpa tot pământul ca să aduceți pentru (numele femeii)/ Copilul dorit,/ cu gene lungi/, Cu gura plină de miere!”

 

N. MAMĂ

 

Cântec de stea, la nașterea Pruncului Sfânt:

„ Doamne Iisuse Hristoase/ Tu ești zori prea frumoase/ Și rază prea lumninoasă;/ Ce din cer Te-ai pogorât,/. Din Fecioară te-ai născut (…)/ Și de-acum pân la vecie,/ O prea frumoasă pustie!”

Moașa:

 „Din găoază, din rogoz,/ O ieșit ist făt-frumos,/ Și cere scufă și salbă/ Să se ducă-n lumea albă,/ Cere cal de călărie / Și o stea la pălărie,/ Ca să treaca de pustie!”

Cântece de leagăn:

„Haidi, nana, puișor,/ taci cu mama sî ti-adorm,/ Sî ti-adorm ca sî crești mari,/ trupul tău odihnă n-ari./ Haidi, nana, puișor,/ Taci cu mama sî ti-adorm,/ Cî ț-oi faci un legănaș,/ Într-un vârf di păltinaș,/ Când a ploua te-a scălda/ Șî vântu te-a legăna,/ Haidi liu-liu cu mama.”

Leacuri pentru copii și cei ai casei, dar și pentru vite și împotriva strigoilor și duhurilor, uneori, explicit cuvântătoare:

 

„Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu/ Leuştean şi Odolean/ Avrămeasă şi Tătăneasă/ Ar fi lumea toată a noastră”.

 

Nouă femei bătrâne,/ Care știu rostu la lume,/ Nouă femei iertate,/ De lume uitate/ La amproor s-o sfătuit/ Și cămeș-o hotărât,/ Intre ele n-o grăit,/ Până lucru o isprăvit,/ Nici cântat și nici poveste,/ Ciuma să nu prindă veste,/ S-o tors cu spor 9 caiere de fuior/ Pe 9 fire de ulm, să fie firu bun,/ Pe 9 fire de mesteacăn,/ Să fie firu țeapăn,/Și-o depănat/Pe depănătoare de lemn uscat,/ Și-o făcut 9 gheme,/ Între ele să nu semene,/ În umbra morții,/ În toiul nopții,/ Teară de 9 coți o urzit,/ Și-o nevedit,/ Prin ița dinainte,/ Cu firu în dinte,/ Prin ița dinapoi,/Pânză cu lătunoi, /Cufuior în urzitură,/ Și cu câlț în bătătură,/ Se rostuiesc ițele/ Și bat cu spor brâglele./ Lucrau bine și cu spor,/ Să le fie de ajutor,/ Lucrau bine și cu grabă,/ Ciuma să fie îmbrăcată,/ Să nu fie supărată,/ În sat la noi să nu cate,/ Să se ducă-n altdă parte./ În puterea nopții,/În umbra morții,/ O scos pânză nouă,/ Lungă de coți 9./ La primu cântat,/ Din pânză-o tăiat,/ Cămeșa-n 9 lați,/ Cu lați despicați;/ Cu mâneci legate/ Cu gura în spate,/ Cu poale-ncrețite,/ Cu orioci cusute./ Și-o cusut cu ață de in,/Să taie a ciumii venin,/ Cu ață de in neagră,/ Să taie a ciumii otravă./ La al doilea cântat/ Cămeșa s-o gătat./ Doi feciori frumoși,/ Harnici, nefricoși,/ O luat cămeșa rară,/ S-o ducă în margini de hotară./ $-apoi o blestemat:’/ Să fii ciumă blăstămată,/ Să nu mai vii niciodată./ Să-ți sece ciumă urma,/  Cum ai vrut să iei viața,/ Să te duci ciumă pe vânt/ Să nu ai loc pe pământ,/Să te duci ciumă în lumea mare/ Să nu mai ai loc sub soare,/ Ca fusăle aiestea să te uști,/ Din otrava ta să guști,/ Să n-ai ciumă noroc,/ Să te culeagă cineva și să te pună pe foc./ Urma ta să se stârpească,/ Nici numele să nu ți se mai pomenească.”

 

O. VIAȚA, MAI GREA SAU MAI UȘOARĂ, SAU CUM ȚI-E DAT

 

Luni îi Luneiu, Marți îi Marțolea, miercuri îi de mers în târg, joi de târguit, vineri îi de venit, sâmbătă îi de hodinit și duminică mere popa la biserică și țâne cu el toată lumea.”

„Tânără mă măritai/ Și grea soartă-mi căpătai!/ Pusă-i secera la brâu/ Și plecai să secer grâu./ Secerai pănă la prânz,/ Tot cu lacrimi și cu plâns!/ Secerai pan la amiaz/ Tot cu lacrimi pe obraz!”

 

„Mult mă judecă lumea/ că nu mni bună mintea!/ Nu mă judece amu,/ judeca-ma județu!/ Oi mere pă pod de-argint/ și tăte le-oi spune rând,/ câte una, când și când!/ Oi mere pă pod de-aramă/ și de tăte oi da samă,/ oi mere pă pod de piatră/ și tăte le-oi spune-odată./ Mă grăie lumea pân sat/ c-oi muri ș-oi mere-n iad./ Și de-oi mere-oi sta pe punte/ ca la badea pe genunche!/ de-oi mnere, pă punte-oi sta,/ ca-n brață la bădița!”

 

„Mama me când m-o făcut(u),/ Dumnnadzău n-o mai știut(u),/ Cân an fost la botidzat(u),/ Dumnadzău iera culcat(u),/ Cu capu pi mănăstiri,/ Di mini n-ave di știri,/ Cu mâna stângî la chept(u),/ Nișiodatî eu n-am drept(u),/ Cu mâna dreaptî la spati,/ Nișiodatî n-am dreaptati.”

„Unde vede-o apă rece,/ ea o turbură și trece./ Unde vede-o apă lină,/ ea zboară pe sus nebună./ Unde vede-o apă rea,/ ea o turbură și-o bea!” (CARAMAN 2000, 177)

 

„Bade, pe când ne iubeam,/ Dintr-un măr ne săturam!/ Dintr-un măr și dintr-o pară/ Ne era cina-ntr-o seară./ Dar acum, de-am avea zece,/ Nici de sete nu ne-ar trece!/ Dar acum, c-avem cu sacul,/ Nu ne dăm unul la altul!”

 

„Codrule netrăgănatu,/Tu la mine te-ai juratu/ Că-mi dai perină și patu,/ Dacă eu pribeag ma facu./ Eu pribeag de m-am făcut,/ Pat și pernă n-am avut!/ Patu mi-o fost frunza ta,/ Rădăcinile – perna!/ Codrule bătut de ploi,/ Rău ni-i nouă la-amândoi:/ Ție, căți pică frunza,/ Mie, că-mi trece vremea!”

 

Du-mă, Doamne, de pi-aici,/ Unde-s zilele mai mici,/ Că pe icea s-o mărit/ Și oamenii s-o răit.” 

Sărac dor, sărac urât,/ sărac bine de de mult,/ ce-am făcut de te-am pierdut./ că-n crijmă nu te-am beut,/ nici în târg nu te-am vândut?”

 

                                                            

„Ai, pruncii mnei și dragii mei, măi,/ Ai, hai,/ Haideți, dragă, după mine,/ Să vă-nvăț a hori bine,/ Să nu zâcă oarecând/ Că nu știți hori la rând!/ Când îț intra-ntre ficiori,/ dă să știți rându la hori;/ tata vost dac-a muri,/ dară voi să știți hori.”

 

P. MOARTEA:

 

Lumea cealaltă:

„Numai sufletele au chip de păsări și stau în pom. Cei buni cântă, ceilalți nu.”

 

9. PASĂREA SUFLET
9. PASĂREA SUFLET

 

Constantine, Constantine,/ unde-i frate-to Iuon?/ -Frate-mneu Ion îi mort,/ de ieri di pă la ojină,/ Dumnezo să-l scrie-n lună/ c-o murit de voie bună;/ Dumnezo să-l scrie-n stele,/. C-o murit de mare jele,/ di ieri di pă astă vreme.”

Mie mi-a venitî/ Ier, di-alaltă ieri,/ Uo corboaică niagră/ Pie sus învolvând,/ Din harip pleznind,/ pe min m-o pleznit,/ Graio mi-o perit,/ Buze-o-ndrăvenit,/ Uoki-o pănjenit (…)”

„Zuori, dalbe surori,/ De ce n-ați zorit,/ De-astăzi dimineață,/ Ca ieri dimineață?/ De-aia n-am zorit,/ Cî ne-am zăbovit,/ Pân s-o despărțit/ Sufletu de trup/ Că rău i-o părut./ Sufletu să-ntoarce,/ Să-ntoarce, să-nvoalbe,/ Volbură-n grădină,/ Mrean-n apă lină,/ Albină-n stupină,/ Mielu-n staulină,/ Cocoșăl de gai/ În poartă de rai./ Cocoși or cântat,/ Zori s-or revărsat,/ Rai s-o descuniat,/ Sufletu-o tunat.”

 

„Tinerel voinic,/ Anume (cutare),/ Iel că mi-a trimes/ Ieri die dimineață,/ Cu roua pe brață,/ Doi voinij din sat,/ Cu capu legat,/ Cu bierdie la brâu,/ Cu săcuri pe mâini,/ Cu cârpie spălate,/ În lacrămi udatie./ iei că mi-or îmblat/ To din cleanț în cleanț,/  Pin braz d-ăi mai nalți,/ Tot din văi în văi,/ Pin braz mărunțăi,/ Până m-or găsit,/ Bradul cel pocit./ Jos o-ngenunkjiat,/ Și-apoi s-o sculat,/ Cu săcuri-a dat,/ Pe min m-or tăiat/ Și-n cârcă m-or loat./ Dar ii nu m-or loat/ ca pi hale liemnie,/ Ci iei că m-or loat/ Tot cu vârfu-n valie,/ Să lie fiu die jale./ Iei că m-or mințit,/ Că pe min m-or punie/ Zână la fântână,/ Călător să-m vină,/ Să să răcoriască,/ să nu putrezască;/ Dar iei că m-au pus,/ În mijloc die câmp,/ La cap die voinic.”

 

„De cân aicea mi-ai vinitu,/ Hainele ți-oi hi-ncernitu,/ Să mi le trimedz pe lună,/ Să le spăl ku voie bună,/ Să mi le trimedz la stele,/ Să le spăl ku lăkrămele!// Astalantî ț-om spala(ri)/ Ș-om bgili(u) tot la vali,/ Ți-om puni-u la țintirim./ Ț-om puni-o pi-un trandacir,/ Vântu-a bati și-a usca(ri),/ Dumneata te-i înschimba(ri)”

„Nu căta, Mărie, rău,/ C-o mândră de lună/ Și galben de soare/ Ș-un nor de ploaie/ Ș-un vânt cu răcoare,/ O să-ți fie frățiori/ Și dalbe surori;/ Iar maica ceață/ O să te spele pe față./ Să nu-ți fie urât,/ Venim și noi pe rând!”

 

Pusăi șaua pe trei cai,/ și plecai cu ei în rai./ da în rai nu poți să stai,/ de jucatul junilor,/ de cântatul fetelor,/ de păscutul oilor,/ de jucatul mieilor./ Marea mare eu trecui,/ di la mare mărgini n-are,/ dar în ea cine-mi era-re?/ Trei mlădițe de măr dulce./ Dar sub ele care șade?/ Neveste pe cârpe roșii,/ junelși pe guibinoare,/ fete mari pe muninoare,/ copii mici pe fâșioare.

10. CIMITIRUL DIN RAI
10. CIMITIRUL DIN RAI

 

Comments are closed.